China noastră

De mii de ani, chinezii cred că un cataclism anunţă sfârşitul unui mandat istoric şi începutul altuia. În 1976, în această ţară a avut loc un cutremur în regiunea Tangshan, care a ucis peste un sfert de milion de oameni.

S-a învârtit şi contorul istoriei. Un an mai târziu murea Mao. Moartea lui avea să însemne începutul perioadei pragmatice, continuată până azi, în care monopolul politic al partidului comunist a fost grefat pe economia liberă de piaţă, cu rezultate spectaculoase. Noul împărat s-a numit Deng Xiaoping. Înainte de a reveni în fruntea puterii fusese aruncat pe fereastră, la propriu, de gărzile revoluţiei culturale.

Ne-am putea întreba: ce schimbare politică sau istorică ar putea surveni în China acum, după cutremurul din 12 mai? Ţara a evoluat imens, deasupra miliardul ei de locuitori descoperă prosperitatea, răsturnând echilibrul financiar, militar şi alimentar
al planetei, şi se pregăteşte pentru Olimpiada de vară.

China are şi probleme: situaţia din Tibet, clivajul dintre economia liberă şi sistemul politic închis, dintre oraşele intergalactice şi satele feudale, dintre statutul geopolitic atribuit şi aspiraţiile secrete, dintre numărul locuitorilor şi resurse etc.

Ce s-a întâmplat însă, în mod neaşteptat, a fost felul deschis în care statul a răspuns public, pentru prima oară, în urma unui cataclism. Chinezii au aflat din primul moment totul despre nenorocirea care i-a lovit. Apoi, în chiar momentul tensiunilor legate de situaţia din Tibet, Dalai Lama a fost invitat la Beijing pentru dialog. Se poate spune că şocul traumatizant al seismului a întredeschis nu doar poarta greu ferecată a comunicării între stăpâni şi supuşi, dar şi pe aceea care-i desparte încă pe chinezi de tibetani sau pe beneficiarii prosperităţii din metropole de locuitorii zonelor defavorizate precum regiunea sinistrată. Cutremurul va avea mai multe replici umane decât seismice.

O solidaritate nouă descoperită prin suferinţă şi compasiune, nevoia comunicării în adevăr a doliului colectiv, asumată de autoritate, sunt deja semnalele unei noi Chine. Dar avem şi noi China noastră, şi nu doar simbolică. Să ne amintim că, la un an după cutremurul chinezilor din 1976, am fost şi noi loviţi de un cutremur catastrofal, chiar dacă cu mai puţine victime. La Bucureşti şi la Beijing domneau atunci comuniştii naţionali dogmatici, ostili, să admitem, Moscovei, dar şi oricărei deschideri în adevăr spre propriul popor.

Ceauşescu a rechiziţionat calendaristic, ideologic şi propagandistic cutremurul din 1977. Seismul n-a existat, în mod oficial, decât după 12 ore de la producere, la întorcerea lui din Nigeria. Dimensiunile de-zastrului şi ale intervenţiei marelui cârmaci au fost măsurate şi comunicate triumfalist eliptic.

Când la Beijing cutremurul din 1976 şi moartea lui Mao din 1977 au marcat o schimbare în bine a comunismului, chiar dacă în cadenţa de elefant mitologic a Imperiului de Mijloc, în România, solidarităţii naturale
a populaţiei i s-a răspuns cu o opacitate politică severă, care avea să se agraveze în linie continuă până în 1989.

În vara acelui an, în piaţa Tienanmen din Beijing, un tânăr a oprit coloana de tancuri cu braţele. Era imaginea primei revolte televizate din China comunistă. Ea avea să aibă însă consecinţe, chiar dacă nu în China, ci în Europa răsăriteană şi URSS, ne-am dumerit către sfârşitul anului. În realitate, Tienanmen a avut mai multe efecte în mişcarea plăcilor tectonice ale societăţii chineze decât revoluţia noastră anticomunistă în mentalitatea şi imaginarul politic colectiv postcomuniste. Atunci noi am decretat democraţia şi capitalismul, dar ele poartă până azi un iz de contrafacere pripită. Pentru noi, anul cutremurului şi al grevei minerilor din Valea Jiului marca instalarea consolidată a cultului personalităţii şi revoluţiei culturale, tocmai când în ţara modelului inspirator mijea normalitatea.

O astfel de simetrie imperfectă între cutremurele de pământ şi efectele lor mai largi, din China şi România, ar putea oare să sugereze că ni se pregăteşte ceva important, în pământ şi deasupra lui? Nu ştim. Bănuim doar că efectele unui seism produs
în viitorul apropiat în România ar fi mai năprasnice decât în urmă cu 31 de ani, inclusiv din cauza felului în care s-a construit imobiliar şi uman în România ultimelor două decenii. Ar mai fi ceva.

În 1977, România a primit, după cutremur, cel mai substanţial ajutor internaţional, nerambursabil, în bani
, din partea statului chinez. 20 de ani mai târziu, în 1997, când, după Bancorex, sistemul financiar românesc se pregătea de colaps, China comunistă a oferit României capitaliste un depozit bancar care a contribuit decisiv la evitarea falimentului tinerei şi fragilei noastre democraţii.

Ne mai amintim şi că în perioada comunistă percepţia mâinii protectoare a Chinei asupra noastră ne-a permis mai multă împăcare cu istoria şi bun-simţ patriotic în raport Moscova. Cel puţin până la punctul când preţul a început să se plătească în frig, întuneric, frică, biserici dărâmate şi scurtcircuitarea coeziunii comunitare, cu efectele perverse prelungite până azi. Acum, când chinezii sunt atât de încercaţi, le suntem datori cel puţin cu un gând de compasiune şi recunoştinţă suplimentară.