Paradisul pierdut (I)

Mai intai s-a nascut visul. Asta a fost candva, demult, la inceputul veacului XX. Momentul e surprins magnific de Alexei Tolstoi, in "Calvarul".


Schimbarea garzii, in Rusia, face sa se zguduie pamantul. Vechea garda era dusmanul de moarte. Un dusman ce nu trebuia doar infrant, doar distrus, ci aruncat afara din istorie. Intelectualii? Au disparut singuri. "A suflat un vant naprasnic peste ei si, iata, s-au spulberat intelectualii nostri". S-au destramat si "cunostintele inutile, ce impovarau mintile oamenilor". S-a stins pana si ultima fasie de lumina a asfintitului.


Noile forte, viguroase, erau partidul si masele. Partidul, vorbind in numele clasei muncitoare, promitea o noua viata. Rusia il credea. Multimile flamande, de muncitori si de tarani, fugeau de viata lor grea fara sa se mai uite in urma. Isi cautau fericirea, impacarea. O izbucnire neinteleasa si patimasa.


Carbuni in focul revolutiei au aruncat, cei dintai, marinarii. Ei erau, de fapt, muncitori si tarani rupti de multa vreme de treaba lor de zi cu zi, de gospodaria lor, de amaratul lor de plug de lemn sau de luntrea pescareasca de pe malul marii. Trecusera prin serviciul greu al flotei si cand sosise "ziua cea mare" isi aruncasera ofiterii peste bord si ridicasera drapelul rosu. Si-au ucis ofiterii, de parca ei ar fi fost vinovati de lungul sir de suferinte si umilinte pe care au fost nevoiti sa le indure atata amar de vreme. Cu ani in urma, toata averea marinarului incapea intr-o ladita. Acum nu mai avea nici ladita. Toata gospodaria lui erau pusca, benzile de mitraliera si ... lumea larga.


Povestea asta, cu lumea larga, a transformat visul in iluzie. Revolutia a distrus orice legatura cu bunurile materiale si cu mizeria din jur. Oropsitii soartei s-au simtit dintr-o data descatusati si liberi sa devina preocupati de... problemele inalte ale lumii. Li s-a parut ca se aprind zorile. Ca a venit timpul sa dea cu piciorul amaraciunii, deznadejdii.


Dar inca de atunci le-a incoltit in suflete o indoiala, o teama chiar. Luptau pentru om. Ce altceva insa e omul decat un mic univers, multiplicat in milioane de exemplare, care se misca in cojoc rupt?! Oare evenimentele, multe si mari, se impiedica de el? Simteau ca tocmai omul e uitat, ca revolutia se desparte de om si se preface intr-o filosofie speculativa. O filosofie ce ia o aparenta fermecatoare, ademeneste multimile, apoi se imprastie si piere. Si ca nimic altceva nu aveau sa fie acele idei generoase despre "viitorul de aur al clasei muncitoare" sau despre "rolul conducator al clasei muncitoare", nascute in focul revolutiei, decat o filosofie speculativa. Idei pe care, de altfel, niciodata viata nu le-a validat. Nici in Rusia si nici in alta parte.


Apoi a aparut filmul. Un film facut de italieni: "Clasa muncitoare merge in paradis". Asta se intampla cu vreo trei decenii in urma. Filmul persifla speculatiile filosofice pe marginea viitorului luminos al clasei muncitoare. Cu destula blandete, daca imi amintesc bine. Titlul filmului, insa, a fost timp indelungat pretext de ironii amare la adresa doctrinelor si doctrinarilor socialismului stiintific, care necontenit ii proiectau clasei muncitoare un drum in paradis. Un paradis pe pamant, unde avea sa ajunga in viitor. Dar unde nu ajungea niciodata.


Clasei muncitoare i se promitea o viata demna, luminoasa si indestulata, pe carea avea s-o dobandeasca in viitor. Dar i se cerea, in schimb, sa plateasca in prezent. Asa a fost in Rusia si in toate tarile socialiste. Asa a fost si in Romania. Partidul comunist avea nevoie de legitimitate. Ca s-o castige, s-a proclamat reprezentantul clasei muncitoare.


Tn Romania, a batut cu pumnul in masa in numele clasei muncitoare. Le-a cerut tehnicienilor si intelectualilor sa invete "sa calce muncitoreste", in cazul in care nu au ajuns la canal ori n-au infundat inchisorile politice. A trecut la "purificarea" fabricilor si institutiilor promovand la varf "elemente muncitoresti". S-au scurs insa anii, apoi deceniile fara ca muncitorimea sa ajunga in paradisul promis. Bancul cu sampania, bautura consumata de clasa muncitoare prin reprezentantii sai, s-a dovedit a fi cat se poate de adevarat. Clasa muncitoare a primit tot ce-si dorea... prin reprezentantii sai.


Dupa decembrie '89, "reprezentantii" clasei muncitoare au iesit din istorie. Clasa muncitoare a continuat sa-si viseze paradisul. Fara sa stie insa cum l-ar putea obtine. Si, mai cu seama, fara nici un gand concret in privinta noilor sale responsabilitati. Asa ca visul nu s-a adeverit nici acum si speranta a fost pierduta. Incet - incet, clasa muncitoare a inceput sa vada propria sa prosperitate tot asa cum calatorul din desert, flamand si insetat, are continuu iluzia ca zareste in apropiere oaza salvatoare. Fata Morgana.


Destramarea iluziei au resimtit-o, socant, muncitorii din intreprinderile de stat, nevoite sa faca fata unor degradari brutale ale fluxurilor financiare. S-a vazut mai bine, in noile conditii istorice, ca aceste intreprinderi nu erau antrenate sa inoate in ape curgatoare, fara subventii, fara stocuri si, indeosebi, fara obligativitatea partenerilor interni de a le prelua produsele chiar daca nu sunt corespunzatoare din punct de vedere calitaiv. Si tot in intreprinderile de stat, in absenta unor rigori privind disciplina financiara, intregul sistem de plati a fost violent viciat. Intreprinderile au continuat sa produca fara sa aiba piete asigurate. Si cum, in nenumarate cazuri, nu au fost gasiti cumparatori, mari cantitati de fabricate, incorporand materii prime si resurse energetice scumpe, munca si bani, au pornit-o pe drumul binecunoscut al magaziilor. Statisticile au continuat sa consemneze umflarea stocurilor de produse finite nevandute. Sau, mai grav, nevandabile. Din nefericire, raul s-a dovedit a fi molipsitor. Numeroase intreprinderi private au cazut si ele in plasa somnolentei, intinsa de intreprinderile de stat.